Puţin condimentat

Cautat. Gasit.

Intre timp am gasit si job. Fac ce-mi place si fac bine, multumesc!

De altfel lucrurile se modifica, schimbandu-se dupa propiul lor plac (stiu ce am scris, nu criticati): concediu, munca, niste iesiri haotice si iar munca.

Sper ca si voi sunteti bine pe “la mare, la soare” sau pe unde va mai unduiti formele in binemeritatele concedii :).

Va pupa fata! :)

Imi caut un job, dar…

/!\ Atentie, post lung./!\

Imi caut job. Sunt multumita si linistita cu cel actual. As spune ca sunt PREA linistita, dar… simt ca nu am unde sa avansez, ca mi-as dori sa lucrez in alt domeniu (mai aproape de advertising, branding, marketing, mai exact :D) si asta ma determina sa aplic la zeci de job-uri.

CV-ul este vizualizat, unii ma mai si suna, dar exista un DAR (nu, nu cadou).

Aflandu-ma in pozitia actuala, aceea de a avea un job care nu ma dezgusta, care ma multumeste cat de cat in momentul de fata, caut relaxata. Nu sunt in situatia de a fi somera, stau cu parintii mei, as putea spune ca ma aflu chiar intr-un moment “confortabil”. Imi permit sa fiu atenta la detalii, imi permit sa am mici pretentii de la eventualul viitor angajator si ca orice om normal la cap, vreau sa fac cea mai buna alegere.

Si acum ma/va intreb:

Ce parere ar trebui sa am despre o companie atata timp cat…

Situatia 1:

Tipa de la HR ma suna, imi spune ca a gasit intamplator CV-ul meu pe un site de recrutare, ca i se pare interesant si ca mi-ar propune o schimbare in cariera. Perfect pana aici. Stabilim de comun acord ziua si ora unei intalniri si imi spune ca imi va da si un mail in acest sens. Minunat! O atitudine deschisa, prietenoasa, mail scris profesionist…de vis! Vorbesc cu seful, inventez ceva ca sa plec mai devreme a doua zi si… e aranjat!

Peste o ora de la prima convorbire, ma suna, isi cere scuze si ma roaga sa reprogramam ora pentru ca “a intervenit ceva”. Ceva mare, imi zic. Accept amabil si reprogramam. Imi trimite alt mail in care erau incluse si miile de scuze (le-am numarat, mii erau!) precum si noua ora. Vorbesc cu seful, inventez altceva ca sa plec mai devreme a doua zi si… e rearanjat!

Peste inca doua ore primesc alt mail (de data asta nu m-a mai sunat) cu alte mii de scuze si cu rugamintea de a schimba si ziua, nu numai ora interviului. De ce? Se ivise ceva si mai mare decat ceva-ul mare pe care mi-l imaginasem eu initial. Asta ar fi insemnat sa ma duc iar la seful meu si sa…inventez… Am raspuns la mail.

Studiu de caz: Ar fi trebuit sa dau dovada de mai multa imaginatie (si sa mai inventez ceva ca sa plec mai devreme de la birou) sau de mai multa responsabilitate (si sa nu-mi bat joc de seful meu - care de altfel e cel mai cool sef ever - ducandu-l cu zaharelul de 3 ori pe zi) in acest caz?

Situatia 2:

Pornim de la aceeasi premisa: Caut job, deci aplic! Aplic, deci sunt sunata!

Tipa de la HR ma suna. Eu eram pe o strada aglomerata. Se prezinta fugitiv si spune aproape cu viteza luminii firma de la care ma suna. Nu inteleg nimic dar nici nu apuc sa o rog sa repete pentru ca zici ca era la un maraton de pronuntat cat mai multe cuvinte in cel mai scurt timp. Reusesc totusi sa deslusesc intrebarea ei: “Aplicatia dumneavoastra mai este valabila?” si raspund afirmativ bucurandu-ma ca mi-a venit si mie randul sa vorbesc. Era, parca, unica mea sansa de a o ruga sa repete firma din partea careia ma suna. Fail! Tipa isi reia numarul de parca o alerga cineva si imi ofera doua alternative pentru programarea interviului. Era din nou randul meu! O rog sa repete numele companiei si aleg si una din cele doua variante.

Raspunsul ei?

“Ok, deci ramane ora 18. Perfect. O sa va dau si un mail. O zi buna.”. Si imi inchide.

Mail-ul?

“Buna ziua!

Programarea dvs pentru test este luni, 4.04.2011, ora 18.

Adresa noastra este:…

Va asteptam!

O zi buna,”

Mail trimis de pe o adresa de GMail, fara semnatura, fara nimic.

Si compania?! Unde e compania?!

PS: Inca imi caut job… CV-ul meu e in drapta, sus.

Totul sau nimic!

In ultima perioada am lenevit atat de mult in timpul liber incat, ma pastea pericolul de a face din “stat” o activitate prioritara. Nefiind mandra de aceste aspecte (exhaustive ale degajamentului unui…burlan) am punctat ferm: “Bai, hai sa facem ceva ca eu m-am plictitsit!”. Si sambata trecuta am plecat la mare. Iarna. In febraurie. Vant, frig…coafura rezista! :D

Mno, am adunat melci si scoici, ne-am pozat dramatic in bataia vantului, am exclamat cu ochii bulbucati “OAaa, ce valuri mari!!”, ne-am dezghetat la niste prieteni din Constanta si am plecat spre Bucuresti. Drum excelent, conditii meteo favorabile. Gheata la mal!

Ajunsi in Bucuresti, ne-am confruntat cu o intalnire neasteptata cu cinematograful care ne-a invitat la un film, apoi cu un telefon de la niste oameni veseli care ne-au invitat la un bowling. Asa am ajuns sa plecam la 7 dimineata de acasa si sa ajungem la 4 dimineata, a doua zi.

Acum, ma macina o intrebare: Oare ar trebui sa caut un echilibru in activitatile mele de zi cu zi?

Ti-ai cumparat peron/troutuar/scari?

Nu stiu daca voua vi s-a intamplat, dar eu de cate ori ma grabesc, trebuie sa nimeresc in spatele unei persoane care scrie un sms in timp ce merge, sau care a iesit la plimbare pe-peronul de la metrou (nu, nu sunt fana Pepe), sau care se leaga la sireturi pe cea mai stramta alee, sau pe scari… toate astea cand este extrem de aglomerat!

Toata lumea se loveste de ei, incearca sa-i ocoleasca, se uita urat la ei…degeaba! Se misca la fel de lasciv, arunca priviri flegmatice si continua sa incurce cu aceeasi nesimtire.

Vreau permis de arma si lipsa de constiinta!

Na, ca mi-a folosit si scoala la ceva!

La master fac un curs de Mass Media si Societatea. Asa il cheama pe el (pe curs, adica) si jur ca e chiar interesant.

Fiind in stresiune, am avut de facut un proiect de cercetare care a presupus, printre altele, inregistrarea a 4 interviuri pe tema: “Sfarsitul lumii intre mass media si religie”. Nu stiu daca va intereseaza ideea…dar ar trebui sa va intereseze discutiile pe care le-am avut cu unul din oamenii caruia am vrut sa-i iau un interviu, dar care nu mi-a acordat decat 15 minute.

Am fost 15 minute in care am regretat, din nou, ca sunt romanca. Inainte de a incepe sa va prezint punctul lui de vedere, vreau sa evidentiez faptul ca omul a calatorit foarte mult si ca are un har de a povesti incat…parca te ia de manuta si te plimba pe acolo pe unde s-a plimbat el. Fascinant, serios!

A inceput prin a-mi spune ca e ateu. Bineinteles ca a punctat ca e profund dezamagit de Biserica si de puterea pe care incearca Biserica sa o exercite in Romanica noastra. Si cum sa nu fie?

A trait 2 ani intr-o comunitate din Germania in care…prima invatatura pe care a primit-o, a fost sa apeleze la politie sau la oamenii bisericii indiferent de natura problemei cu care se confrunta. Daca te opresti putin din citit…si te gandesti la Romania…nu, stai…reapuca-te de citit ca asta nu e tot! Si asta a si facut!

A plecat sa-si viziteze un prieten si trebuia sa parcurca un drum ca din Bucuresti pana in Sinaia. Cand a plecat erau 20 de grade afara, asa ca a ales bicicleta. Cu cat se apropia de destinatie, cu atat era mai frig, plus ca-l prinsese si ploaia. Ud fleasca si mort de frig, s-a oprit la o biserica din drum. Si a primit o farfurie de supa calda, haine uscate, 5 euro si transport gratuit din partea preotului, care l-a dus pana la destinatie…cam 80-90 de km de la biserica.

Si acum vin si va intreb: Cum sa nu fii bun cu ceilalti cand ceilalti se poarta asa cu tine? Cum sa nu-ti stea in fire sa fii saritor si sa-i ajuti pe cei pe care ii poti ajuta cand traiesti intr-o astfel de comunitate? Se intalneau lunar si spuneau ce li s-a mai stricat prin casa si nu-si pot permite sa achizitioneze. Primeau electrocaznice, haine, orice aveau nevoie…de la oameni care nu se mai foloseau de respectivele lucruri. Erau educati sa fie buni unii cu ceilalti.

Acum puteti sa va asezati coatele pe masa si capul in palme si sa cujetati…

De ce faceti copii?

Cred ca ar trebui sa aiba loc o campanie agresiva de constientizare a faptului ca ne inmultim haotic si fara sens, reusind, fara indoiala, sa scadem IQ-ul mediu al intregii noastre natii.

Inca nu pot sa-mi sterg din minte imaginea unei familii care-si tinea copilul in brate in autobuz: parintii se sarutau pasionalo-scarbos in timp ce copilul o tragea de par pe ma-sa iar taticul avea in mana un telefon la care ascultau inacceptabil de tare o mizerie de manea (scuzati plonasmul).

Concluziile le trageti singuri. Mie mi se face scarba.

Romanu’ are intotdeauna o scuza…

…pentru orice!

Romanii se nasc din minciuna, traiesc in minciuna si mor in aceeasi mocirla.

Inca de cand eram mici ne era bagata pe gat o istorie falsa, aparent glorioasa, plina de batalii demne de filme SF, in care 5 de-ai nostri nimiceau 50 de-ai lor cat ai clipi. Inca de atunci ni se insufla ideea ca “noua ni se cuvine” chiar daca, de multe ori, meritul nostru era egal cu 0 (zero). Pe un astfel de fundal e aproape imposibil sa se dezvolte un simt al responsabilitatii…

Asa ca avem scuze! Pentru orice nereusita. Nu, nu noi suntem de vina ci altii sunt! Sistemul. Soarta. Vecinul. Colegul sau colega. Noi nu!

Daca mergem pe trotuar si ne impiedicam de picioare, daca pierdem tramvaiul, daca nu castigam la loto, daca nu avem bani sa platim rata aberanta pe care ne-am asumat-o cand am ales plasma cu cea mai mare diagonala, daca am ars bluza preferata in timp ce o calcam…e pur ghinion! Toate astea se intampla pentru ca, cel mai probabil, ne-am luat chilotii pe dos dimineata si ne va merge prost toata ziua.

Da, daca ai picat examenul, nu l-ai picat pentru ca nu ai invatat. Ai uitat ca in dimineata aia te-ai intors din drum iar inainte sa ajungi la facultate ti-au taiat calea vreo trei pisici negre?! Toate astea ti-au purtat ghinioin. Sigur, mai e si profesorul care e un nesuferit ca ti-a dat tie si numai tie cele mai grele subiecte!

Mereu vrem mai mult. Vrem mai mult de la altii, uitand ca trebuie sa incepem cu noi!

Fetelor, apreciati!

Daca iubitul/prietenul (“pisi”, “iubi”, “puiutz” sau cum pisici il mai alintati voi) va spune ca ar trebui sa schimbati ceva la voi (haine, silueta, accesorii, machiaj ietc.), iubiti-l mai mult!

De ce?

1. E sincer! Pana la urma toate vrem un barbat sincer langa noi. Nu, sinceritate nu inseamna doar ca nu se duce la alta sau ca va spune cat de mult va iubeste non-stop.

2. E inca langa voi! Adica va accepta asa cum sunteti si e pregatit sa va sustina in schimbarea pe care poate este necesar sa o faceti.

3. Poate iti deschide ochii! De obicei barbatii nu baga in seama micile detalii. Am mai spus-o eu si cu alte ocazii: nu va observa cerceii tai noi pentru ca el te vede frumoasa si fara ei. Asta nu e motiv de disperare. Daca a ajuns sa-ti spuna ca ar fi cazul sa se schimbe ceva dpdv al aspectelor mentionate anterior, e clar ca acel ceva supara pana si cel mai ignorant ochi de fiinta vie si inteligenta.

Nu ignorati, doamnelor! :)